Gazoductul Iași – Ungheni: „proiect de suflet” sau… ce?

Dan Dungaciu

Cea mai importantă temă pe agenda bilaterală București – Chișinău este gazoductul Iași-Ungheni. Acesta ar fi fost proiectul sub egida căruia trebuia așezată relația bilaterală încă din 2009. De ce nu s-a făcut, nu mai e cazul să discutăm aici. Se preconizează – a câta oară? – demararea proiectului pe 27 august, anul acesta. Dificultățile de implementare nu sunt puține (exproprieri, licitații, documentația pentru Bruxelles), la fel și cele care țin de gestionarea efectivă a proiectului (Gazpromul are 50% în compania de transport Moldgaz, la care se adaugă circa 15% ale Transnistriei).

Conducta de interconectare Ungheni-Iași va avea însă o capacitate de transport de 1,5 miliarde de metri cubi pe an, ceea ce înseamnă că va acoperi integral nevoia de gaz a teritoriului controlat de către autoritățile legale de la Chișinău. De aici trebuie plecat în orice abordare, în condițiile în care datoria Transnistriei pentru gazul rusesc, ajunsă la 3,7 miliarde USD, trece automat în contul Chișinăului, deși gazul este consumat exclusiv în stânga Nistrului.

Ce înseamnă, de fapt, acest proiect pentru București și Chișinău?

Traian Băsescu l-a numit „proiect de suflet”, în nota deja consacrată a discursului politicienilor din dreapta Prutului atunci când vine vorba despre proiectele care vizează R. Moldova. Ce înseamnă „proiect de suflet” nu e greu să descifrăm. În esență, este ceva care vine ca o necesitate izvorâtă din alte rațiuni decât cele strict pragmatice sau comerciale. Că acest gazoduct, la un moment dat, va putea fi utilizat pe o relație comercială cu Estul (dată fiind capacitea lui nu doar de a exporta gaz din România, dar și de a importa), este o altă discuție. Miza principală, însă, la București, este mai degrabă alta.Premierul României a spus-o și el explicit: „să ajutăm R. Moldova să devină independentă energetic”.

Planul PRO-Vilnius și Transnistria

„A trecut întâi o boare pe deasupra viilor…”. Și s-a pornit, mai abitir decât în poezia inegalabilului Topârceanu, agitația la Chișinău. Ideea decuplării, fie și temporară, a R. Moldova de Transnistria a stârnit revolta unei bune părți a comentatorilor (e drept, și adeziunea altora).

S-a vorbit cu indignare despre „precedentul Kosovo”, Dughin, „teritorii contra UE”, Uniunea Eurasiatică, resurecția planului Belkovschi, unirea cu România și alte câte și mai câte. Punctul culminant al disputei a fost – atenție! – acreditarea existenței unui „plan anti-Vilnius”.

Faptul că s-a descoperit existența unui „plan anti-Vilnius”, menit să blocheze apropierea R. Moldova de spațiul european, nu este cel mai rău lucru. Problema este că s-a descoperit nițel cam târziu, căci un asemenea plan durează de mai bine de 20 de ani!

A început odată cu decuplarea de facto a Tiraspolului de Chișinău și războiul din Transnistria, a continuat cu semnarea Acordurilor de la Alma-Ata, cu guvernarea agrariană și resurecția proiectului identitar moldovenist, Memorandumul Primakov și eșecul ADR-ului, puseurile anti-București și, ulterior, anti-UE ale guvernării comuniste, fiind oprit, temporar, doar de ieșirea în stradă a tinerilor de la 7 aprilie 2009.

Temporar, căci cineva ar putea să includă în „planul anti-Vilnius” și destrămarea AIE2 și tot ce a urmat: timpul pierdut al Chișinăului, scăderea drastică de imagine a republicii la Bruxelles și dezamăgirea necamuflată a oficialilor europeni, abandonarea R. Moldova de către unii parteneri de finanțare, jubilația de tip rogozian din centrul Chișinăului.

Dar asta este acum istorie. Astăzi, este clar că  mult mai predictibilul și credibilul Iurie Leancă are o misiune dificilă în a gestiona „planul pro-Vilnius”. Nu e simplu, mai ales că tentația ocultării realităților devine sportul preferat al unora la Chișinău.

Realitatea vorbește însă de la sine: dacă la începutul anului 2013, un înalt oficial al Chișinăului, acum și mai înalt, sugera pentru Vilnius un soi de „Ukraine plus” pentru R. Moldova, astăzi Chișinăul se zbate să ajungă din urmă Kievul și speră (doar) la o parafare a acordurilor economice și politice cu UE (liberalizarea vizelor este alt dosar) alături de… Georgia și Armenia, devenite partenere cu „povestea de succes”, deși nu au frontieră cu UE și au trecut prin războaie după 1989!

Cam aici ne situăm în acest moment, iar timpul nu mai are răbdare. De aceea, dincolo de retorica îngrijorării prost plasate, trebuie să admitem și să comunicăm public un lucru pe care toată lumea îl știe, un fost președinte al R. Moldova l-a afirmat explicit, iar guvernarea îl practică.

Miza fundamentală a planului pro-Vilnius este securizarea frontierei estice a R. Moldova și controlarea, la nivelul cerințelor europene, a fluxurilor migraționale și comerciale dinspre estul republicii. Că se numește „frontieră administrativă” sau altfel, că se declară Transnistria „teritoriu ocupat”, că revine în discuție precedentul Kosovo, că asta presupune o decuplare temporară de regiunea separatistă sau că operațiunea este percepută astfel la Tiraspol, la Moscova, sau de către promotorii planului anti-Vilnius din interiorul republicii – este o altă chestiune.

Chișinăul nu își mai permite să aștepte sau să rateze. „Planul pro-Vilnius” înseamnă, pentru prima dată, poate, un Chișinău capabil să preia inițiativa față de regiunea separatistă. Nu a făcut-o, de fapt, niciodată. Să pună Transnistria să decidă, pentru că R. Moldova a decis deja!

Care vor fi actorii deciziei la Tiraspol – societatea civilă (pe care s-a mizat, fără rezultat), oamenii de afaceri (pe care se mizează acum), populația – contează mai puțin. Dar Chișinăul trebuie să își urmeze calea asumată politic de apropiere de structurile europene, ca singura soluție viabilă pentru viitorul cetățenilor săi.

Aceasta este esența „planului pro-Vilnius”  și asta trebuie comunicat populației. Altfel, precum în versurile Rapsodiei lui Topârceanu, ne va cuprinde pe toți „o tristețe iremediabilă”, când vom vedea cum, la frontiera spațiului euro-atlantic, „o să (ne)-nghețe iarna mizerabilă”.

Autor Dan Dungaciu

sursa :evz.ro

 

D.Dungaciu: La Chisinau cutitele au fost scoase. R. Moldova cade de pe harta

Dan Dungaciu

Directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane mai vorbeste, intr-un interviu acordat Ziare.com, despre faptul ca Republica Moldova si-a asumat „mult mai mult decat ar fi putut duce”, iar Romania a fost incapabila sa o ajute.

Totodata, sociologul a explicat cum si de ce au ajuns liderii Aliantei pentru Integrare Europeana de la Chisinau sa „scoata cutitele” unii la altii. El reaminteste ca o situatie similara s-a inregistrat in Republica Moldova in 1999, cand, la fel ca azi, aceasta tara trebuia sa faca pasi importanti catre Uniunea Europeana, dar alianta aflata la guvernare s-a spart si comunistii au castigat alegerile cu 70%. „Cu cat Republica Moldova se apropie mai tare de Uniunea Europeana, cu atat se intampla ceva”, puncteaza acesta.

In ceea ce priveste declaratia facuta de presedintele Traian Basescu la finalul ultimului Consiliu European, potrivit careia Republica Moldova ar fi putut la summit-ul de la Vilnius sa semneze acordul de asociere cu UE, Dan Dungaciu spune ca si-ar dori „din toata inima” sa fi fost asa, dar enumera cateva cauze pentru care acest lucru nu se va intampla, avertizand asupra faptului ca Ucraina ar putea sa fie mai bine „valorizata” la Vilnius, sprijinita fiind de Polonia, decat Republica Moldova, sprijinita de Romania.

Totodata, Dan Dungaciu vorbeste si despre incapacitatea Romaniei de a ajuta Republica Moldova, parteneriatul ramanand mai degraba la nivelul retoricii, dar si despre cele doua refuzuri ale Chisinaului de a se intalni cu primii oameni in stat din Romania, Victor Ponta si Traian Basescu. Nici faptul ca la Chisinau se afla in acest moment trei ministri de Externe europeni, ai Poloniei, Suediei si Marii Britanii, nu va rezolva mare lucru, pentru ca este prea tarziu, crede acesta.

„A existat intotdeuna o alianta a tovarasilor de drum Moscova – Budapesta. Nu de Ungaria trebuie sa ne temem noi, ci de parteneriatul ruso-maghiar.(…)Mai mult, cred ca mai exista pe lista o serie de proiecte pe care Moscova le-a plantat deja in zona si care stau gata sa faca si ele explozie, macinand energiile Romaniei pe termen scurt si mediu. Batalia (geo)politica la frontiera euroatlantica a Romaniei nu s-a incheiat, intra doar intr-o noua faza”, avertizeaza Dan Dungaciu in interviul acordat Ziare.com.

Ce se intampla cu Republica Moldova? Presedintele Traian Basescu anunta recent, la finalul ultimului Consiliu European, ca „Republica Moldova va finaliza acordul de asociere cu Uniunea Europeana pana la Summitul de la Vilnius”, asa ca parea ca Republica Moldova face pasi inainte, catre Uniunea Europeana.

De obicei in acest spatiu se merge un pas inainte si doi inapoi. Ce se intampla acum in Republica Moldova? Sunt doua tensiuni majore in acest moment, una care este tensiunea constitutiva a Republicii Moldova, intre est si vest, care a urmarit-o de la infiintarea ei pana in zilele noastre, si a doua este tensiunea interna, din interiorul Aliantei pentru Integrare Europeana.

Problema pe care trebuie sa o intelegem pana la urma este in ce masura actuala tensiune interna din cadrul coalitiei AIE are de a face cu tensiunea externa, dintre est si vest. Mai concret, daca ceea ce se intampla acum la Chisinau este o problema politica interna sau o problema geopolitica, ceea ce ar insemna ca situatia e mai complicata.

Dan Dungaciu: Putin după Putin

Problema „omului fără chip” este, în acest moment, că are prea multe. Cu care dintre ele va conduce Kremlinul în următorii şase ani?

Putin a câştigat cu un scor menit să fie mesaj de forţă pentru cei care urmăreau alegerile: strada (singurul candidat împotriva căruia a concurat, în realitate, Putin), capitalele occidentale şi cercurile de putere de la Kremlin. Semnalul a fost dat: „cetăţenii furioşi” (Vladislav Surkov) s-au resemnat pe moment, Occidentul aşteaptă, iar Kremlinul a înţeles cine e şeful haitei.

Dar ce urmează? Care chip, dintre cele disponibile, va prevala? Precum în clasicul western al lui Sergio Leone – „Cel bun, cel rău şi cel urât” –, doar unul dintre ele va rămâne în picioare. Toate sunt, deocamdată, plauzibile, dar scena finală încă nu s-a jucat. Care va fi, aşadar, chipul „omului fără chip”?

The Good…
În această variantă, Putin înţelege şi îşi asumă reformele pe care le-a promis fostul preşedinte – „medvediasmul” care sugerează modernizare şi liberalizare – şi de aceea îl aduce lângă el în calitate de premier. Este acel Putin din articolele preelectorale care scria: „Rusia este o parte inalienabilă şi organică a Marii Europe şi a civilizaţiei europene. Cetăţenii noştri se identifică drept europeni… Vă propun din nou să creăm o comunitate armonioasă de la Lisabona la Vladivostok, care în viitor va evolua într-o zonă de liber schimb şi chiar în forme mai avansate de cooperare economică”.

Este acel Putin care acceptă revizuirea, fie şi de faţadă, a probelor în dosarul Hodorkovschi, hârtia de turnesol esenţială pentru orientarea prooccidentală a Kremlinului. În acest scenariu, Putin va merge cu siguranţă la Summitul NATO de la Chicago, va dialoga cu Opoziţia din stradă, îi va propune lui Mihail Prohorov un post în guvern (chit că acesta va refuza), va întări legislaţia democratică demarată deja, iar în proiectul „Eurasia” accentul va cădea pe „Europa”. America va fi un actor nedorit şi, pe cât posibil, marginalizat în numele „Marii Europe” de tip gaulle-ist.

Poziţia României din acest punct de vedere nu se va individualiza excesiv. Va fi unul dintre statele europene la care se va raporta Rusia, dar relaţia bilaterală va fi în continuare grevată de parteneriatul strategic cu SUA, prezenţa scutului sau percepţii extrem de personalizate şi care se vor constitui în pretexte de blocaj sau revendicări inacceptabile. În acest scenariu, presiunile europene pentru reconciliere între România şi Rusia vor spori.

…the Bad

Este acel Putin care acuza Vestul de conspiraţii antiruseşti, iar strada, de revoluţii colorate: „Aceşti oameni sunt capabili de orice. Şi nu exagerez”, avertiza el în campanie. Este Putin care ignoră sistematic cuvântul „resetare” – care nu a mai apărut niciodată în discursul său -, vorbeşte scrâşnit despre înarmare, reforme în armată şi bugete militare fabuloase: „Noi vedem zone de instabilitate şi de haos controlat… Există şi încercări evidente de a provoca conflicte chiar în imediata proximitate a Rusiei şi la graniţa aliaţilor acesteia”. Şi continuă în articolul „Rusia şi lumea în schimbare” cu o listă enormă de cheltuieli militare: 400 de rachete intercontinentale, 20 de submarine, 50 de nave de război de suprafaţă, 600 de avioane moderne de luptă de ultimă generaţie, 1.000 de elicoptere, 28 de sisteme de apărare S-400, 2.300 de tancuri, baterii de rachete Iskander, 17.000 de vehicule militare etc. etc. (Să mai spunem, în treacăt, că şi China – prima ţară care l-a felicitat pe Putin! – începe o cursă a înarmărilor fără precedent. Bugetul este estimat undeva între 106 şi 160 de miliarde USD, mai mult decât tot bugetul statelor asiatice pe un an, care oricum cheltuiesc mai mult pe înarmare decât europenii!)
Cine se pregăteşte să atace Rusia sau pe cine se pregăteşte să atace Rusia? Asta e întrebarea. Nu comentăm aici dacă Moscova chiar poate susţine un asemenea efort de înarmare – a mai încercat o dată în filmul care l-a avut în rolul principal pe Ronald Reagan. Cert este însă că un asemenea chip al lui Putin va bloca din start orice tentativă de reforme politice profunde. În acest caz, Medvedev este adus ca premier – dacă va fi adus – doar pentru a bloca posibilitatea ca un pol de putere să se constituie în jurul său în afara controlului Kremlinului. Direcţia în acest caz este Estul, iar proiectul „Eurasia” va pune accentul pe Asia, mai ales cu China, cu care va încerca să contracareze SUA. Putin nu va merge la Summitul de la Chicago, condiţiile pentru cooperare cu europenii vor fi dure, iar politica în „vecinătatea apropiată”, fără mănuşi.

Dan Dungaciu:”Nealegerea lui M. Lupu înseamnă abandonarea proiectului pro-Vest al R. Moldova”

”Problema de fond nu este alegerea sau nealegerea preşedintelui. Problema este că preşedintele devine în acest moment simbolul unui proiect politic sau altui proiect politic.

Cei care se opun astăzi alegerii – o spun asta cu toată responsabilitatea, fără să am o simpatie faţă de persoane – alegerii lui Marian Lupu ca preşedinte, se opun de fapt unui proiect pro vest al R. Moldova… Cei care susţin schimbarea lui Marian Lupu, prin diverse formule neutraliste sau de alt tip, nu fac decât să împingă R. Moldova, cu voie sau fără voie, conştient sau inconştient, într-un proiect pro-Est, decât pro-Vest”.

(Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române,radio „Vocea Basarabiei”, 18 decembrie 2011)

Dan Dungaciu – Rusia: manual de întrebuinţare

Dan Dungaciu

„Ieri-noapte am băut cu ruşii… Era să mor.  Azi dimineaţă m-am trezit…  Mai bine muream ieri!“   (din memoriile nepublicate  ale unui diplomat occidental)
Există despre Rusia o vorbă celebră rostită de un personaj faimos: „Rusia este o ghicitoare, înfăşurată într-un mister, în interiorul unei enigme“. Chiar aşa că fie? Chiar atît de absconsă şi incomprehensibilă să fie această Rusie precum credea Winston Churchill? Ne îndoim că, cel puţin în ceea ce Donald Rumsfeld numea „Noua Europă“, atunci cînd cineva este întrebat despre Rusia, va cădea năucit în dubitaţii încercînd să înţeleagă ce vrei să spui sau cum să se dumirească în faţa acestei abisale întrebări…

Departe de noi gîndul de a nega complexitatea unui fenomen precum cel numit „Rusia“, dar de aici pînă a o declara ininteligibilă e un pas excesiv. În prestaţia ei (geo)politică, Rusia nu e atît de surprinzătoare şi de inedită pe cît ne place, deseori, să credem. Din păcate.

Ce se întîmplă acolo? Astăzi, politica internă a Federaţiei Ruse a intrat în acceleraţie. S-a petrecut recent – vă amintiţi? – „misterul“ candidaturilor. Hamlet s-a mutat pe Volga şi toată lumea se întreba, shakespearian, cînd despre Putin, cînd despre Medvedev: „Va candida sau nu va candida?“. Evident, chestiunea a fost tranşată urgent: vor candida ambii! Unii se grăbesc să acrediteze ideea că această bătălie la vîrf va fi începutul democratizării veritabile a Rusiei – aşa cum se discuta atunci cînd generalul de armată Lebed se pregătea să candideze la preşedinţie şi se spunea că democraţia va începe în Rusia doar atunci cînd servicile secrete militare vor începe războiul cu KGB-ul. Din păcate, Lebed a suferit un accident de elicopter şi democraţia veritabilă din Rusia s-a mai amînat un pic.

Ce se întîmplă acum? De unde atîta agitaţie şi suspans pe scena politică? Sondajele de opinie indică cifre care ridică probleme tehnologilor de la Kremlin. Ratingul celor de la putere coboară, chiar dacă, în comparaţie cu cel al liderilor europeni, este consistent (Putin are încă cca 60%, însă pe tendinţă descrescătoare). Întrebarea e aceasta: Cum să faci să recîştigi adeziunea publicului – una dintre dimensiunile importante ale „putinismului“? Cum să îl reconectezi la spaţiul politic? Cum să îl faci să te (mai) creadă?

Soluţii pentru (ne)liniştea noastră

Prima idee care vine în minte este un conflict militar consistent, un război chiar. „Coada dă din cîine“ şi la Moscova, chiar dacă ruşii nu fac filme pe tema asta. Dacă Putin a devenit cu adevărat Putin în urma confruntărilor sîngeroase din Cecenia, de ce nu ar mai funcţiona o dată? Nimeni, fireşte, nu are certitudinea că ea a fost eliminată complet, dar trebuie să ţinem seama că soluţia rămîne extremă, fie şi în cazul Rusiei.  Teoretic, o altă soluţie ar fi aducerea pe scenă a unor lideri tineri, de altă formulă. Soluţia nu e fezabilă. În primul rînd, pentru că timpul e scurt; în al doilea rînd, pentru că o creştere spectaculoasă şi rapidă a unui tînăr politician nu s-ar putea orchestra, nici măcar de către tehnologii de la Kremlin, decît pe seama scăderii sau minimalizării lui Putin. Şi asta, cel puţin deocamdată, nu se poate.
În aceste condiţii, o soluţie realistă pentru reconectarea populaţiei la politică – în special populaţia urbană, educată şi prosperă – poate fi găsită prin intermediul unei bătălii interne. Este nevoie de un nou tip de mobilizare, în ciuda faptului că nu se mai pot aduce actori noi pe scenă. Urmează, deci, filmul anului: confruntarea Putin-Medvedev! Va trebui să ne aşteptăm la o dispută relativ dură între cei doi, dar care niciodată nu va depăşi punctul de fierbere sau criza care riscă să fisureze iremediabil sistemul. În urma acestei confruntări, victorios va fi Putin.

„Dacă ceva nu se schimbă, venirea PCRM la putere – inevitabilă”

Interviu cu prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

„În R. Moldova, tensiunea EST-VEST nu e doar externă, ci şi internă”

–      Stimate dle profesor, după evenimentele din aprilie 2009, în Republica Moldova s-a declanşat un război ideologic, Cum apreciaţi această situaţie, ar însemna cumva că Republica Moldova a devenit un obiectiv disputat mai intens între Est şi Vest?

Nu e chiar aşa… Toate statele din Est ocupate de URSS şi forţate să intre în „lagărul comunist” după cel de-al Doilea Război Mondial au devenit după căderea cortinei de fier, cum spuneţi dumneavoastră, „obiective disputate între Est şi Vest”. RM nu este o excepţie şi ar fi o eroare ca aici, în R. Moldova, să ne credem o excepţie. Diferenţa e că, după 1989, restul statelor răsăritene, inclusiv cele baltice, au ştiut foarte bine şi de la început cine sunt şi cărui spaţiu aparţin… Şi-au asumat Vestul, au transmis semnalele corecte şi au reuşit să se integreze în spaţiul euroatlantic.

În RM, lucrurile se schimbă: tensiunea EST-VEST nu este doar externă, ci şi internă. În R. Moldova există o parte a populaţiei care vrea cu Estul, altă parte care vrea cu Vestul. La fel e şi în Ucraina. În literatura de specialitate, aceste state se numesc „state sfâşiate”. Aşa că nu disputa externă este marea problemă, cât cea internă… Cât timp cetăţenii nu se decid, este ridicol să tot dăm vina pe factorii externi. Ei au existat întotdeauna şi Estul a încercat permanent să blocheze înaintarea frontierei euro-atlantice. Nu a avut mare succes. Dar cum au ajuns la Prut, occidentalii au înţeles că aici e altceva, că R. Moldova nu a fost – chipurile! – ocupată după război, ci eliberată, deci face parte din altă realitate decât cea cu care se obişnuise Vestul până la Prut… Paradoxul RM este că, atunci când se declară „eliberată” de sovietici, nu cere nici măcar compensaţii morale Vestului! Dacă a fost eliberată, să stea aşa, liberă, de la Prut încolo începe „tărâmul libertăţii” neîntrerupte din 1940 încoace! Păi dacă vrei să trasmiţi asemenea mesaje, să nu te miri că Vestul se uită un pic ciudat la tine…

–      Dar majoritatea populaţiei spune că vrea în UE?

…A spus şi că votează cu partidele Alianţei în exit-poll-ul de la parlamentare, din noiembrie 2010, nu a recunoscut nici că votează cu Dodon în exit-poll-ul de la localele din Chişinău… Aşa că e din ce în ce mai greu să ştii ce crede populaţia cu adevărat. Mă tem că răspunsul la întrebarea despre integrarea europeană a devenit mai degrabă ritualic… Spunem că vrem în Europa pentru că „aşa se cuvine”, „aşa e frumos”, „aşa se face”… Dar ce o fi în mintea noastră, numai noi ştim! Aşa se explică şi faptul că populaţia spune că vrea în UE, dar vrea şi parteneriat strategic cu Rusia.

Dan Dungaciu:„Sfânta Rusie” şi „naţionalismul moldovenesc”!

„Ne rugăm pentru R. Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii(subl. n.)”

(Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse, 21 august 2010)

„Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă, este o ţară, să spunem, catolică, o ţară în care majoritatea sunt protestanţi, sunt mai puţini baptişti, dar totuşi sunt, sunt adventişti şi multe alte culte sau chiar şi secte religioase”

(Mitropolitul Vladimir, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, 1 ianuarie 2011)

Când preşedintele Vladimir Putin i-a conferit, în 2006, Patriarhului Aleksii Premiul de Stat al Federaţiei Ruse, semnificaţia alegerii primului beneficiar al consistentei distincţii nu a scăpat nimănui. Era o confirmare la cel mai înalt nivel a relaţiei solide între instituţiile pe care le reprezentau cei doi lideri. Căci unul dintre elementele cruciale ale „doctrinei Putin” este şi cimentarea relaţiei dintre Biserică şi Stat, fie că e vorba despre dimensiunea internă a politicului, fie că e vorba de cea externă. Să mai notăm, în treacăt, că cel de-al doilea laureat al Premiului de Stat, primit tot din braţele viguroase ale „cekistului” Putin – cum îi place să se autodefinească acestuia – a fost nimeni altul decât Soljeniţin. Simbolistica gestului este iarăşi intensă: politica Rusiei îşi asumă explicit naţionalismul „alb” al celor care au fost obligaţi de sovietici să o părăsească, cu consimţământul lor evident, şi asta pentru că, vorba faimosului dizident, Putin „a restabilit puterea şi mândria Rusiei” în faţa celor care doreau „încercuirea totală a acestei ţări”.

Preambulul clarifică atmosfera acestui text. Pentru că, vorbind de o vizită a Patriarhului Rus la Chişinău, vorbim nu atât de elcleziologie, cât de putere. Despre politică şi despre geopolitică. Despre imperii şi despre naţiuni.

Geopolitica Ortodoxiei

Un comunicat al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove din 4 aprilie a.c. ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în RM a Sanctităţii Sale Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011”. Nu este primul Patriarh Rus care vizitează RM şi nu e deloc întâmplător faptul că discuţiile din jurul preconizatului eveniment resuscită o dezbatere cu conotaţii mai degrabă (geo)politice decât religioase.

Una dintre ele ţine de ceea ce s-a numit „geopolitica Ortodoxiei”. Sintagma a fost utilizată pentru prima dată în 1994, ca titlu al unei lucrări semnate de geopoliticianul francez François Thual (nu întâmplător, creştin ortodox). Ideea de bază este că importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată, pentru că „în ultimele două sute de ani bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, totodată, ilustrează cum statele s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţiile geopolitice clasice”. Exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă, al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „…interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios”. Validitatea tezei este evidentă. Că e bine sau rău, asta e o altă discuţie.

Dan Dungaciu:„Chişinăul trebuie să decidă odată – spre Est sau spre Vest”

Profesorul Dan Dungaciu explică faptul că raporturile ţării noastre cu Federaţia Rusă sunt mult mai greu de gestionat decât cele cu autorităţile de la Budapesta şi că România joacă timid cartea politicii externe.

Unul dintre puţinii experţi ai României în problemele spaţiului răsăritean, Dan Dungaciu a îmbinat parcursul academic cu funcţiile publice. A fost subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi consilier al preşedintelui Republicii Moldova, poziţii de la nivelul cărora a observat cum se fac şi cum se desfac temele arzătoare de politică externă. Dan Dungaciu conduce acum Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi priveşte cu atenţie la modul în care autorităţile se îngrijesc de relaţiile cu vecinii. În rândurile de mai jos veţi afla cât mai contăm din punct de vedere al influenţei diplomatice, comparativ cu Ungaria, dar şi cum stau lucrurile, cu adevărat, în Republica Moldova. Referitor la Rusia, există o veste proastă, dar şi una bună. Lecturând dialogul, veţi înţelege despre ce este vorba.

CARTE DE VIZITĂ

– S-a născut la 3 octombrie 1968, la Târgu Mureş.
– Deţine distincţia de stat „Ordinul de Onoare” al Republicii Moldova.
– A urmat stagii de pregătire la universităţi din Statele Unite, Marea Britanie, Austria, Ungaria, Grecia etc.
– Este profesor universitar la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti.
– Subsecretar de stat pentru românii de pretutindeni (2003).
– Consilier al preşedintelui R. Moldova pe probleme de integrare europeană (2011)
– Director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.
– În 2011 a publicat la Editura Cartier volumul „Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova”.

„Republica Moldova trebuie să se rupă de Ucraina”

„Adevărul”: Mai contează România în discuţiile dintre marile puteri referitoare la situaţia Republicii Moldova? Cum ne poziţionăm?

Dan Dungaciu: Senzaţia mea este că România are cu siguranţă o poziţie, cel puţin cea care derivă din statutul ei de membru al Uniunii Europene. Aşadar, din această perspectivă, dacă Republica Moldova discută cu Uniunea Europeană, cu siguranţă că va discuta şi cu România. Acum, sigur, problema care se pune este în ce măsură expertiza noastră pe Republica Moldova, incluzând aici şi Transnistria, este ascultată sau devine definitorie în maniera în care Bruxelles-ul îşi face politicile. Deci, din punctul acesta de vedere, pot să existe anumite, nu neapărat dubii, dar măcar dubitaţii pentru că România încă nu şi-a asumat acest rol de principal exponent al poziţionării geopolitice a Republicii Moldova, la nivelul Bruxelles-ului.

Revine în discuţie chestiunea pressingului pe care ar trebui să-l facă România la Bruxelles pentru a ajuta Republica Moldova în parcursul de aderare la UE. Pentru Chişinău, zece ani de acum încolo vi se pare un termen realist?

Tocmai pentru că e un termen nerealist România trebuie să facă acest pressing. Pentru că, dacă nu-l face, nu ştiu cine ar putea să facă acest pressing. Din nefericire, cum bine aţi sugerat, contextul în care se află acum Republica Moldova nu este neapărat cel mai favorabil. La un moment dat, Republica Moldova a fost „în modă”, cum spunea Ministrul Afacerilor Externe din România. A fost „în modă”, nu neapărat datorită ei, ci pentru că Ucraina, principalul pivot, principalul actor în această regiune a făcut un pas înapoi faţă de proiectul euroatlantic. Schimbarea de preşedinte la Kiev a făcut ca Ucraina să se orienteze, tranşant uneori, spre spaţiul răsăritean. Asta a făcut ca Republica Moldova să rămână cam singurul actor care încă mai are aspiraţii europene credibile. Republica Moldova a rămas singurul actor prin care şi Bruxelles-ul se poate justifica pe relaţia cu Răsăritul. Dar ultimele evenimente care s-au petrecut, inclusiv criza din Orientul Mijlociu, care nu ştim cât va mai dura, au făcut ca această zonă să fie mai puţin vizibilă. Energiile canalizate într-acolo au fost şi vor fi tot mai mici şi mă refer la energiile diplomatice şi la cele financiare.

Senzaţia generală este că Republica Moldova a rămas o zonă-tampon între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Cât de corectă e percepţia aceasta?

Ucraina este mai degrabă zona-tampon care poate, într-un fel, să facă diferenţa. Republica Moldova – cred că pentru prima dată în istoria ei – ar trebui să încerce să se rupă explicit de poziţionarea, care anterior o avantaja, cu Ucraina. Dacă la Kiev lucrurile merg prost, Republica Moldova trebuie să se smulgă din pachetul necâştigător cu Ucraina şi să o lase să fie zona-tampon despre care spuneaţi.

Putem vorbi de o decuplare a Chişinăului de acest „pachet” diplomatic, în condiţiile în care Guvernul Filat, la aproape trei luni de la alegeri, creează impresia că s-a distanţat oarecum de orientarea europeană fermă?

Dacă Guvernul Filat lasă impresia asta, nu e bine deloc. Dar eu nu cred că lucrurile stau aşa… Republica Moldova, teoretic şi practic, ar putea să facă decuplarea de care spuneţi, dar există la unii temerea că o decuplare prea consistentă ar genera o apropiere prea mare faţă de România… Deocamdată, formal, Republica Moldova se află în Parteneriatul Estic. Asta înseamnă că nu are în acest moment nicio garanţie pentru integrarea în Uniunea Europeană, nu are nici măcar o garanţie că se vor liberaliza vizele. Totul este la nivel de potenţialitate. Deci, Republica Moldova nu poate să se extragă din pachetul răsăritean, dar poate să devină prima în acest pachet şi să spere că Bruxelles-ul va recompensa individual fiecare membru, nu după ce face pachetul în integralitatea lui. Pentru că Moldova este acum alături de ţări precum Belarusul, de pildă, iar Belarusul n-are nicio şansă pe termen mediu să intre în Uniunea Europeană. Acesta este marele test al Guvernului Filat, al Alianţei pentru Integrare Europeană, în ultimă instanţă.

Republica Moldova a rămas cam singurul actor care încă mai are aspiraţii europene credibile.

Dan Dungaciu: In R.Moldova nu se face politica ci geopolitica. Asa se va intampla si la 28 noiembrie

Dan Dungaciu

„Vor fi alegeri cu o miza enorma pentru ca in R.Moldova se alege intre trecut si viitor, intre Est si Vest.

Destinul R. Moldova sta sub sabia lui Damocles, pentru ca acest context politic si geopolitic extrem de favorabil R. Moldova ar putea fi cu usurinta pierdut, din nefericire, daca vectorul european asumat de catre guvernarea de la Chisinau si de catre majoritatea cetatenilor din R. Moldova nu va fi contiunuat.

Cetatenii R. Moldova, in marea lor majoritate, doresc integrarea europeana, dar in acelasi timp foarte multi considera ca principalul partener strategic al R. Moldova trebuie sa fie Rusia. Aici, e o cofuzie de termeni generata de 8 ani de guvernare Voronin care a amestecat enorm lucrurile si a lasat electoratul sa creada ca poate fi in ambele luntre, ca poate fi la Est si la Vest in acelasi timp si cu aceeasi intensitate. In aceasta confuzie inca ne mai aflam in R. Moldova. Totusi, AIE a reusit sa-si asume guvernarea, sa vorbeasca despre integrarea europeana si chiar sa faca integrarea europeana.

Dan Dungaciu : „Moldova riscă să cadă de pe hartă”

Consilierul preşedintelui Republicii Moldova, Dan Dungaciu, spune că o eventuală întoarcere la putere a comuniştilor lui Voronin ar izola Basarabia în plan extern, iar „cortina de fier” ar reveni pe Prut, scrie Adevarul, preluat de Romanian Global News.

Cetăţenii Republicii Moldova au ratat şansa de a-şi alege preşedintele prin vot direct deoarece nu s-au prezentat în număr destul de mare la urne, la începutul lui septembrie, pentru a valida referendumul constituţional. Deşi evenimentele petrecute în zona dintre Prut şi Nistru ar trebui să suscite ceva mai mult interes strategic la Bucureşti, ştirea invalidării referendumului a trecut aproape nebăgată în seamă. Prinşi în iureşul recesiunii economice şi al scandalurilor telenovelistice, politicienii români nu dau nici acum mare importanţă evoluţiilor de la Chişinău. Asta cu toate că, în mai puţin de două luni, basarabenii vor merge din nou la vot pentru a încerca să pună capăt definitiv regimului Voronin. Miza este obţinerea de către partidele proocidentale (PL, PLD, PD, AMN – Alianţa pentru Integrare Europeană) a unui număr suficient de mandate de parlamentari pentru a impune preşedintele republicii. Despre toate acestea şi multe altele am vorbit cu profesorul Dan Dungaciu, actualmente consilier pe problemele integrării europene al preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu.

Interviu realizat pentru Adevarul de George Rădulescu

„30% dintre moldoveni nu votează orice s-ar întâmpla”

Adevărul: Cât de mult s-a îndepărtat Republica Moldova de proiectul integrării europene după invalidarea referendumului constituţional din această lună?

Dan Dungaciu: Aici depinde din ce perspectivă privim lucrurile şi la ce distanţă ne plasăm faţă de fenomen. Eu sunt conştient de faptul că, de la Bucureşti sau de la Bruxelles, lucrurile se văd niţel altfel pentru că nu are nimeni timp să intre în detalii sau să disece tot evenimentul până la capăt. Doar dacă m-aş raporta la telefoanele pe care le-am primit de la Bucureşti sau de la Bruxelles

Dan Dungaciu: 7 aprilie – „un pogrom”, iar Basarabia – „un lagăr de concentrare”

Dan Dungaciu -sociolog şi geopolitician român

„Politica este arta de a-i face pe oameni să creadă”

(Machiavelli)

Disputele care există la Chişinău în legătură cu semnificaţia zilei de 7 aprilie trebuie aşezate pe ecranul mai larg al bătăliei pentru simboluri care a marcat istoria RM de la constituirea ei recentă până astăzi.

Bătălia pentru simboluri

Confruntarea pentru validarea, aproprierea şi interpretarea unor simboluri comunitare a însoţit orice construcţie statală, dar, date fiind circumstanţele apariţiei RM, aici lucrurile au căpătat o turnură specială. Niciunde în spaţiul european, poate, această confruntare politico-identitară nu a fost mai tensionată şi mai plină de dramatism. S-a spus cu temei că politica înseamnă, până la urmă, o bună gestionare a simbolurilor, pentru că ceea ce numim coeziunea societăţilor sau coerenţa unui proiect social se realizează în jurul simbolurilor care devin, concomitent, politice, culturale şi identitare. În RM, bătălia pentru simboluri şi pentru reocuparea spaţiului gol lăsat de prăbuşirea URSS, inclusiv la nivelul simbolisticii, a fost rapidă şi dramatică. Confuziile identitare ale tânărului stat, la fel şi tensiunile interne între diversele opţiuni geopolitice, pot fi urmărite cercetând simbolistica pusă în mişcare de atunci.