Dan Dungaciu:„Sfânta Rusie” şi „naţionalismul moldovenesc”!

„Ne rugăm pentru R. Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii(subl. n.)”

(Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse, 21 august 2010)

„Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă, este o ţară, să spunem, catolică, o ţară în care majoritatea sunt protestanţi, sunt mai puţini baptişti, dar totuşi sunt, sunt adventişti şi multe alte culte sau chiar şi secte religioase”

(Mitropolitul Vladimir, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, 1 ianuarie 2011)

Când preşedintele Vladimir Putin i-a conferit, în 2006, Patriarhului Aleksii Premiul de Stat al Federaţiei Ruse, semnificaţia alegerii primului beneficiar al consistentei distincţii nu a scăpat nimănui. Era o confirmare la cel mai înalt nivel a relaţiei solide între instituţiile pe care le reprezentau cei doi lideri. Căci unul dintre elementele cruciale ale „doctrinei Putin” este şi cimentarea relaţiei dintre Biserică şi Stat, fie că e vorba despre dimensiunea internă a politicului, fie că e vorba de cea externă. Să mai notăm, în treacăt, că cel de-al doilea laureat al Premiului de Stat, primit tot din braţele viguroase ale „cekistului” Putin – cum îi place să se autodefinească acestuia – a fost nimeni altul decât Soljeniţin. Simbolistica gestului este iarăşi intensă: politica Rusiei îşi asumă explicit naţionalismul „alb” al celor care au fost obligaţi de sovietici să o părăsească, cu consimţământul lor evident, şi asta pentru că, vorba faimosului dizident, Putin „a restabilit puterea şi mândria Rusiei” în faţa celor care doreau „încercuirea totală a acestei ţări”.

Preambulul clarifică atmosfera acestui text. Pentru că, vorbind de o vizită a Patriarhului Rus la Chişinău, vorbim nu atât de elcleziologie, cât de putere. Despre politică şi despre geopolitică. Despre imperii şi despre naţiuni.

Geopolitica Ortodoxiei

Un comunicat al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove din 4 aprilie a.c. ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în RM a Sanctităţii Sale Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011”. Nu este primul Patriarh Rus care vizitează RM şi nu e deloc întâmplător faptul că discuţiile din jurul preconizatului eveniment resuscită o dezbatere cu conotaţii mai degrabă (geo)politice decât religioase.

Una dintre ele ţine de ceea ce s-a numit „geopolitica Ortodoxiei”. Sintagma a fost utilizată pentru prima dată în 1994, ca titlu al unei lucrări semnate de geopoliticianul francez François Thual (nu întâmplător, creştin ortodox). Ideea de bază este că importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată, pentru că „în ultimele două sute de ani bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, totodată, ilustrează cum statele s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţiile geopolitice clasice”. Exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă, al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „…interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios”. Validitatea tezei este evidentă. Că e bine sau rău, asta e o altă discuţie.