CUGET LIBER-blog public românesc!

11/01/2012

Larry Watts si “Prietenii”, Volumul II: Ceausescu si Basarabia, URSS contra Romaniei, confruntarea CIA – KGB


Premiera online: Extrase din volumul al II-lea al lui Larry L. Watts despreRăzboiul clandestin al blocului sovietic împotriva României*

Intensificarea ofensivei spionajului, deturnarea planurilor Occidentului

* Studiul reprezintă un fragment din volumul II, în curs de pregătire pentru publicare, al lucrării “Fereşte-mă, Doamne, de Prieteni. Războiul Clandestin al Blocului Sovietic cu România”, de prof dr Larry L Watts, reprodus pentru prima oara in exceptionala revista istorica din Basarabia condusa de prof dr.Gheorghe Negru – Destin Romanesc

Prima zi a lui decembrie 1978 a marcat cea de-a 60-a aniversare a unirii Transilvaniei (şi a Basarabiei şi Bucovinei de Nord) cu regatul român. Ea a mai oferit şi ultima ocazie de a celebra 100 de ani de la independenţa deplină a României faţă de suzeranitatea imperială, câştigată cu eforturile soldate cu succes ale forţelor româneşti şi ruseşti sub conducere românească la Plevna, împotriva armatelor otomane, în 1878. Ceauşescu a ales această dată pentru a rosti un discurs prin care nu doar făcea public războiul anterior clandestin,

ci şi îşi exprima deschis recunoştinţa pentru prietenia şi ajutorul acordat de către tari NATO (Franţa şi Marea Britanie jucând un rol important atât în 1878, cât şi în 1918, iar SUA – în 1918).

Caracterul uimitor al acestui discurs a fost depăşit doar de viteza cu care a fost el îngropat, aproape complet, în analizele şi istoriografia occidentale de după 1978, ce oferea mărturii referitor la puterea măsurilor active coordonate de Moscova. După ce a menţionat, în remarcile introductive, rolul important jucat de români, germani şi unguri în unificarea statului, Ceauşescu a criticat, în mod explicit, acţiunile de spionaj şi subversiune, propagate de un stat socialist împotriva altuia, ca incorecte din punct de vedere moral şi legal:

„Nu putem ignora faptul că există diferenţe între diferite ţări socialiste. Suntem profund îngrijoraţi că acestea degenerează uneori în acţiuni extreme de grave, cum ar fi , de exemplu, susţinerea elementelor contrarevoluţionare din unele ţări, încurajarea lor de a se ridica împotriva guvernelor lor, [f. 30] acţiuni care contrazic flagrant concepţiile noastre revoluţionare cu privire la lume şi viaţă, norme şi principii, relaţiile dintre ţările socialiste, dreptul internaţional însuşi şi Carta ONU”1.

„Elementele contrarevoluţionare” despre care vorbea Ceauşescu îi includeau, desigur, pe trădătorii Militaru şi Pacepa, dar nu se refereau doar la ei. Serviciile secrete ale partenerilor de „colaborare strânsă” căutau, încă din anii ‘60, accesul şi posibilitatea de a recruta opozanţii regimului şi o conducere alternativă. L. Brejnev şi liderii loialişti din cadrul Pactului au stabilit explicit acest fapt, ca prioritate comună, în 1971. Aceleaşi intenţii au fost activ urmărite încă de atunci, sub acoperirea campaniei ideologic-culturale.

Ironic, principiul „liberului schimb”, consfinţit de Coşul III al Actului final de la Helsinki, pe care partenerii ce „colaborau îndeaproape” îl atacau vociferând asiduu, ca paravan în faţa „interferenţei Occidentului în afacerile lor interne” era utilizat de ei, în acelaşi timp, pentru a-şi facilita eforturile de recrutare în România.

În loc să susţină principiul „schimbului liber” pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre est şi vest – scopul Coşului III – partenerii insistau asupra lui ca să faciliteze permeabilitatea est-est a hotarelor României, denaturând brutal natura regimului de frontiera al României cu vecinii ei. Loialiştii din cadrul blocului au cooptat astfel planurile occidentale de liberalizare în scopuri total diferite, raportându-se
la „aliatul” lor încăpăţânat.

Ungaria, de exemplu, o utiliza ca argument şi dovadă pentru aşa-zisa autoizolare a României, în ciuda regimului destul de liberal pentru blocul sovietic de trecere a frontierei cu Ungaria (şi Iugoslavia) al Bucureştiului. În acest timp, Budapesta ignora convenabil faptul că Uniunea Sovietică interzicea practic orice trafic de frontieră între România şi RSS Moldovenească sau RSS Ucraineană în afara grupurilor turistice organizate şi refuza să „introducă regimul de trecere fără vize a frontierei pentru persoanele care trăiesc în regiunea graniţei”, în ciuda cerinţelor administraţiei româneşti, calificate ca „insistente” de oficialii sovietici2.

Într-adevăr, liderii loiali sistemului sovietic ai RSS Moldoveneşti erau alarmaţi de faptul că vizitatorii români deveniseră, după 1973, mai numeroşi decât cei bulgari şi, în 1978, se apropiau de 22.000. Între timp, numărul turiştilor cetateni moldoveni în România „sărise” de la 249, în 1971 (mai puţin de 21 pe lună) la aproape 1.000, în 1978 (mai puţin de 91 pe lună), generând o cerere a Biroului Politic al PC al Moldovei, adresată autorităţilor sovietice de la Moscova, pentru a reduce dramatic contactele româno-moldoveneşti:

a) a reduce considerabil participarea RSS Moldoveneşti la schimbul de turişti dintre Uniunea Sovietică şi România, sporindu-l cu RPB [Bulgaria], RPU [Ungaria], RDG, RPP [Polonia], RSCS [Cehoslovacia] şi cu alte ţări socialiste, precum şi cu ţările capitaliste şi în curs de dezvoltare, astfel încât baza tehnicomaterială şi personalul de serviciu din sistemul Inturistului al republicii să fi e folosită cu maximum de eficacitate; [f. 31]

b) la coordonarea planurilor de schimb cu agenţii de turism din România, a renunţa definitiv la primirea în Moldova a grupurilor de turişti care sunt, în fond, nu turistice străine, ci turistice interne, dar cu intrarea doar pe 1-2 zile pe teritoriul Uniunii Sovietice;

c) a micşora vizita în republică a turiştilor români cu autobuze şi automobile individuale, care sunt pentru noi cele mai puţin avantajoase atât sub aspect economic, cât şi sub aspect ideologico-politic, în schimb pot fi mărite grupurile cu trenul, care, după Moldova, merg în alte regiuni ale Uniunii Sovietice;

d) a repartiza pentru RSS Moldovenească pe viitor mai ales grupuri de turişti care pleacă peste hotare, incluzând nu doar România, ci şi RPB, RPU, RDG RSCS, RPP, RFSI şi alte ţări, adică pe itinerare mixte (jumelate, triplate etc.);

e) la coordonarea programelor de şedere a turiştilor sovietici în România, a cere ca în acestea, pe lângă muzee, palate şi cetăţi, să fi e incluse, de asemenea, şi obiecte de menire industrială şi social-culturală, întâlniri şi discuţii cu colectivele de oameni ai muncii de la întreprinderile industriale şi agricole, instituţiile ştiinţifi ce din RSR”3.

Pentru a contextualiza aceste lucruri, menţionăm că aceleaşi autorităţi sovietice au ordonat o reducere temporară a turismului sovieto-polonez în timpul crizei polone de doi ani mai târziu, dar acest fapt a avut un impact relativ mai puţin drastic, reducând numărul de turişti polonezi în 1981 de la un total preconizat de 105.000 la 66.000 pentru întregul an 4.

Cererea din decembrie 1978 ca Moscova să restrângă şi mai mult contactele româno-moldoveneşti a fost făcută cu doar două săptămâni după ce şeful partidului moldovenesc, Ivan Bodiul, l-a rugat pe Iuri Andropov să mărească în mod considerabil numărul statelor de personal, deja enorme, ale KGB al RSS Moldoveneşti pentru a lupta împotriva „adversarului” – pe care Bodiul îl descria iniţial ca „serviciile speciale şi centrele ideologice ale statelor imperialiste” şi apoi, mai specific, ca România – ale cărei „organe oficiale s-au angajat pe calea negării existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti [pre-sovietice], sublinierii nedreptăţii istorice a reunirii Basarabiei cu URSS”.

„Se întreprind încercări de a răspândi aceste idei prin intermediul turismului, sosirilor particulare din RSR şi corespondenţei prin poştă, care a depăşit 500.000 de scrisori pe an. Se constată fapte de prelucrare a oamenilor sovietici de către cetăţenii români în spirit antisovietic, antirus. În plus, unele formaţiuni de nuanţă sionistă şi clericală folosite de pe teritoriul RSR încearcă prin aceleaşi canale să desfăşoare o activitate intensă de subminare printre persoanele de naţionalitate evreiască, care numără în republică peste o sută de mii”5.

La mijlocul lui 1976, la un alt zenit al confruntării sovieto-române, Moscova a încercat să-şi crească accesul la românii nemulţumiţi, oferindu-i Bucureştiului posibilitatea unui contact cu RSS Moldovenească, blocat [f. 32] de Kremlin aproape complet cu 17
ani mai devreme, ca parte a unui schimb 6. Preţul solicitat includea prezenţa României la întâlnirea din august 1976 din Crimeea (Ceauşescu alegând să nu facă pelerinajul la „Mecca” din Crimeea în 1974 şi 1975), reluarea contactelor „normale” dintre tineretul comunist român şi cel sovietic (UTC-ul şi Comsomolul), şi o extindere a activităţilor Societăţii Prieteniei Româno-Sovietice ARLUS 7.

Cât de „normale” urmau să fi e aceste contacte reînnoite se menţiona într-un raport ulterior al INTERKIT, care descria felul în care „activul de partid al tineretului din PCUS a fost informat cu privire la poziţiile speciale ale României” şi la eforturile sovietice de a recruta aliaţi pe teren „utilizând toate canalele de influenţă” 8.

Societăţile de prietenie patronate de sovietici şi centrele culturale erau principalele elemente de propagandă, influenţă, activităţi de recrutare de agenţi şi spionaj. ConformCIA, operaţiunile lor din Iugoslavia, un stat care era grupat cu România de către ceilalţi membri ai Pactului, reflectau intenţia ostilă a „activităţilor informaţionale” întreprinse de ei:

„Oficialii sovietici în cauză au combinat propunerea de bani şi asistenţă tehnică cu nişte comentarii extinse cu privire la avantajele modului sovietic de a face lucrurile. […] Sovieticii au persistat în eforturile lor de a ajunge până la cele mai îndepărtate sate cu cărţile şi filmele lor şi cu alte materiale de propagandă. […] iugoslavii au avertiza public că menţinerea centrelor informaţionale şi culturale sovietice în Iugoslavia este incompatibilă cu principiul reciprocităţii. În materiale concepute pentru consum atât intern, cât şi peste hotare (inclusiv transmisiuni direcţionate spre Iugoslavia), sovieticii au combinat o critică generală a practicilor eretice ale Belgradului cu accentual pus pe problemele politice şi economice curente ale Iugoslaviei”9.

Închiderea de către România a facilităţilor similare pentru sovietici, în 1963, limitarea drastică a operaţiunilor ARLUS de către Comitetul Central al Partidului Comunist Român reprezentau o pierdere majoră a influenţei deschise şi ascunse a influenţei sovietice în rândurile elitelor de partid şi intelectualilor. Presiunea Kremlinului de a restabili aceste reţele instituţionale şi de a le extinde activităţile a reprezentat, din acel moment, un măr al discordiei 10.

În noile condiţii post-Helsinki, serviciile secrete sovietice şi-au recăpătat accesul la cei mai influenţi jurnalişti, intelectuali şi în cercurile ideologice şi de propagandă (ultimele două încă dominate de foşti membri ai KOMINTERN), precum şi la alţi pro-sovietici viguroşi.

Va urma (more…)

10/04/2010

KGB si revolutiile din Europa de Est


Probabil ca numai in Romania anatomia comuna a evenimentelor istorice din anul 1989 continua sa fie – vorba poetului – lung prilej de vorbe si de ipoteze. In Occident, ca si in restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate. Faptul ca multimile au fost atrase in strada de perspectiva ispititoare de a scapa de comunism a fost infatisat de Iliescu & Co drept o explozie populara, spontana. Trecandu-se, ca de obicei, sub tacere evenimentele care au facut posibila eliminarea, printr-o lovitura de stat, a clanului Ceausescu. Altii insa, ca presedintele Havel, n-au ascuns propriului popor adevarul legat de planul rasturnarii comunismului ca sistem si nici factorii, de mare complexitate, care au guvernat si monitorizat aceasta schimbare istorica generala, a unei jumatati de continent.

Cunoscutul dizident sovietic, Vladimir Bukovski – una dintre sursele cele mai bine informate, in ultimii douazeci de ani, din Estul Europei – dezvaluia urmatoarele, inca din 1990:

„Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii [U.R.S.S. – n.n.] si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand indeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului” („L’Empire du moindre mal’, Libre Journal, Paris, nr. 1, sept-oct, 1990, p.30).

Strategia urmarita de U.R.S.S. fusese pusa la punct, inca din 1984, de Andropov si KGB (Directoratul nr. 1 – PGU) si urmarea un scop strategic. Acest scop strategic a fost definit de contele Alexandre De Maranches (fostul sef al SDECE-ului francez), care l-a citat pe unul dintre apropiatii lui Gorbaciov, anume Gheorghi Arbatov, cel care a afirmat: „U.R.S.S. va face cel mai rau lucru cu putinta: ea va va lipsi de dusmanul vostru” (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990). Mai limpede a expus aceasta strategie sovietica, initiata de Andropov si transpusa in practica de Gorbaciov, Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat ca „Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca, pentru a ramane” (vezi art. „Les marches lointaines de l ‘Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist „Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, p.137 si urmatoarele). (more…)

Blog la WordPress.com.